despre mici întâmplări de pe vremea cand era la Cozancea
(unde nu era viaţă de obşte)
Aveam un părinte bun, prieten paraclisier cu mine, aşadar aveam îndrăzneală a-i face câte o vizită şi, cum la noi în mănăstire fiecare eram gospodari, cu casa şi masa aparte, eu îmi făceam borş, că îmi plăcea, şi mergeam la părintele Calistrat şi ceream borş crud să-l pregătesc eu acasă pentru mine.
Îmi dădu părintele de câteva ori, dar de la o vreme mi-a zis:
- Îţi place borş, să-ţi faci! Să-ţi umpli, să fii gospodar!
Atunci m-am supărat, m-am mâniat, m-am ruşinat, m-am dus acasă şi de atunci m-am făcut gospodar, aveam borşul meu.
Dar întâi m-am mâniat, socotind că din răutate m-a probozit (notă: ocărât). El, săracul, Dumnezeu să-l ierte, nu din răutate, ci din dragoste a vrut să am şi eu borşul meu, că dacă tot mereu îmi dădea, sigur că nici nu ştiam cum se umple borş. Că m-a şi învăţat: uite aşa şi aşa, că mi-a prins bine oleacă de probozeală.
În viaţa mea deşi am fost prost şi un urât, dar aveam oleacă de încredere în mine, adică mi se părea că pot şi eu, ştiu şi eu ceva, încă mai mult decât altul, şi când mi se întâmpla vreo umilire mă mâniam.
Odată părintele stareţ a venit la biserică într-o duminică şi eu cântam "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Se vede că eu cântam cu ton, că doar era biserica plină de lume.
Atunci părintele Vladimir vine încetişor în strană (notă: deci l-a abordat cu grijă, nu l-a făcut de râs în faţa tuturor) şi mă scoate afară:
- Mai, prostule, ce te făleşti cu glasul tău de măgar! Urâtule, prostule ...
Atunci eu, în loc să fac metanie şi să zic: "Iartă-mă, preacuvioase părinte", m-am mâniat şi am fugit în pădure, zicând în mintea mea că numai din răutate mi-a făcut acest gest, ca să mă facă de ruşine faţă de lume.
Aşa că toată ziua am umblat prin pădure mânios, făcând fel şi fel de planuri.
Seara, când am venit la chilie, am găsit o hârtie pe masă pe care scria:
"Iartă-mă, Părinte Paisie, că te-am supărat".
Tot el a câştigat, că şi-a cerut iertare.
Aşadar m-a cam stăpânit mânia, se vede că tot din cauza mândriei, că scrie undeva că urât este la Domnul omul prost şi mândru.
Tare bine ar fi să avem credinţă la Dumnezeu şi să socotim că nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui, Care ştie toate şi toate le rânduieşte pentru binele nostru, prin purtarea de grijă ce o are pentru mântuirea noastră.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai! Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 162-163, Ed. Trinitas, 2005)
sâmbătă, 2 noiembrie 2013
luni, 21 octombrie 2013
Înregistrări audio - partea I şi a II-a
Înregistrări audio cu Părintele Paisie Olaru
(rugăciuni, scurte cuvinte de învăţătură, versuri ale Părintelui)
în fonoteca de pe situl Radio Trinitas:
www.radiotrinitas.ro/fonoteca/pr-paisie-olaru
(rugăciuni, scurte cuvinte de învăţătură, versuri ale Părintelui)
în fonoteca de pe situl Radio Trinitas:
www.radiotrinitas.ro/fonoteca/pr-paisie-olaru
joi, 26 septembrie 2013
Mâine nu mai este ziua ta
- preluat de pe doxologia.ro -
Am fost lângă Părintele Paisie înainte de a se muta la Domnul; era cu
adevărat un om cu viaţă sfântă. L-am apucat cu amândouă mâinile şi i-am
zis:
„Părinte Paisie, daţi-mi un sfat. Cine ştie dacă mai pot veni,
poate până mâine nu mai ajung, vreau să-mi daţi un sfat”.
Şi mi-a spus
un sfat comun, dar care spune foarte multe:
„Părinte Ioanichie, ce poţi
face astăzi, nu amâna pe mâine, că nu ştii dacă ziua de mâine mai ajungi
cu viaţă. Ce poţi să faci bun astăzi, astăzi să faci. Ai un ceas de
rugat, roagă-te acum. Ai un ceas să citeşti o catismă, citeşte-o acum,
mâine nu mai ştii, că nu e ziua ta. Poţi să citeşti astăzi o carte
sfântă, să dai viaţă la un suflet, să te duci la un bolnav, să mângâi un
om deznădăjduit, acuma fa-o. Mâine nu mai este ziua ta."
(din cartea "Mi-e dor de Cer. Viața părintelui Ioanichie Bălan", Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 527)
vineri, 9 august 2013
Ne învăluie ispitele, bolile sau necazurile
şi parcă nu mai avem răbdare?
Odată l-a întrebat un călugăr din Mânăstirea Sihăstria:
- Părinte Paisie, mă învaluiesc ispitele şi parcă nu mai am răbdare!
- Ascultă, părinte, a raspuns bătrânul. Să dăm slavă lui Dumnezeu ca ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necajiţi prin ispite, nu putem să ne mântuim.
Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos.
Să ne rugăm, părinte. Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum, însă am păţit şi noi cum a păţit Elie preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit.
Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui !
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 43, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
- Părinte Paisie, mă învaluiesc ispitele şi parcă nu mai am răbdare!
- Ascultă, părinte, a raspuns bătrânul. Să dăm slavă lui Dumnezeu ca ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necajiţi prin ispite, nu putem să ne mântuim.
Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos.
Să ne rugăm, părinte. Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum, însă am păţit şi noi cum a păţit Elie preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit.
Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui !
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 43, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
joi, 20 iunie 2013
Părintele Arhim. Timotei Aioanei
despre Părintele Paisie Olaru
- pentru azi, la 116 ani de la naşterea Părintelui Paisie -
"L-am cunoscut prin anii 1979-1980. La Sihla, sub stâncile uriaşe, locuia într-o căsuţă modestă, în vecinătatea bisericuţei dintr-un brad. Era în putere, cobora şi urca cu uşurinţă treptele până la biserica din vale, unde nu lipsea de la Sfânta Liturghie şi de la Utrenia care se săvârşea la miezul nopţii. În rest, se ruga pentru el şi pentru mulţimile de credincioşi.
Deşi vremurile erau grele şi regimul comunist se împotrivea Bisericii, oameni de departe şi mai de aproape, cu demnităţi şi pregătiri diferite, urcau poteca până la Sihla. Drumul ce duce până la schit a apărut ceva mai târziu. Sub epitrahilul părintelui au îngenuncheat ani la rând oameni şi oameni cărora le-a iertat păcatele. S-a rugat pentru ei. A plâns împreună cu ei şi pentru că avea atâta bunătate le dorea tuturor un „colţişor de rai”. Această expresie revenea mereu în rugăciunile lui şi în urările făcute celor mulţi.
Aşa l-am cunoscut pe bunul duhovnic. Nu vorbea niciodată despre cele de taină ale sale. Nu se lăuda cu vreo virtute. Nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite demnităţi, îi trata pe toţi la fel. Probabil că cea mai mare virtute a sa a fost smerenia. O smerenie autentică, care se întâlneşte foarte greu.
Copil fiind, mi-am plecat şi eu genunchii sub epitrahilul acestui călugăr sfânt. De altfel, mai târziu, i-am şi spus unui pictor să-l aşeze într-o icoană, alături de alţi sfinţi ai Moldovei, icoană ce o păstrez în chilia mea.
În satul meu de obârşie, Rădăşeni, se vorbea mult de acest mare duhovnic, ca şi de Părintele Cleopa, de altfel.
Părintele Paisie era cunoscut de consătenii mei din vremea vieţuirii sale la Mănăstirea Slatina. Atunci a vizitat şi el satul meu natal. Părintele Gherasim Câmpanul, şi el rădăşenean, i-a fost apropiat.
Oamenii îl ştiau rugător şi chiar vindecător. Simţeai acest lucru după ce-ţi termina de citit o rugăciune. De aceea, mulţi doreau să lase un pomelnic la el şi nu la altcineva. Părintele Paisie a schimbat, cât a putut, faţa lumii. Aşa vom înţelege cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei († 1867): Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii."
Părintele Arhim. Timotei Aioanei,
Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor
şi mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti
(fragment extras din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi Pr. Constantin Prodan, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010)
"L-am cunoscut prin anii 1979-1980. La Sihla, sub stâncile uriaşe, locuia într-o căsuţă modestă, în vecinătatea bisericuţei dintr-un brad. Era în putere, cobora şi urca cu uşurinţă treptele până la biserica din vale, unde nu lipsea de la Sfânta Liturghie şi de la Utrenia care se săvârşea la miezul nopţii. În rest, se ruga pentru el şi pentru mulţimile de credincioşi.
Deşi vremurile erau grele şi regimul comunist se împotrivea Bisericii, oameni de departe şi mai de aproape, cu demnităţi şi pregătiri diferite, urcau poteca până la Sihla. Drumul ce duce până la schit a apărut ceva mai târziu. Sub epitrahilul părintelui au îngenuncheat ani la rând oameni şi oameni cărora le-a iertat păcatele. S-a rugat pentru ei. A plâns împreună cu ei şi pentru că avea atâta bunătate le dorea tuturor un „colţişor de rai”. Această expresie revenea mereu în rugăciunile lui şi în urările făcute celor mulţi.
Aşa l-am cunoscut pe bunul duhovnic. Nu vorbea niciodată despre cele de taină ale sale. Nu se lăuda cu vreo virtute. Nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite demnităţi, îi trata pe toţi la fel. Probabil că cea mai mare virtute a sa a fost smerenia. O smerenie autentică, care se întâlneşte foarte greu.
 |
| Candelă în cimitirul Sihăstriei |
În satul meu de obârşie, Rădăşeni, se vorbea mult de acest mare duhovnic, ca şi de Părintele Cleopa, de altfel.
Părintele Paisie era cunoscut de consătenii mei din vremea vieţuirii sale la Mănăstirea Slatina. Atunci a vizitat şi el satul meu natal. Părintele Gherasim Câmpanul, şi el rădăşenean, i-a fost apropiat.
Oamenii îl ştiau rugător şi chiar vindecător. Simţeai acest lucru după ce-ţi termina de citit o rugăciune. De aceea, mulţi doreau să lase un pomelnic la el şi nu la altcineva. Părintele Paisie a schimbat, cât a putut, faţa lumii. Aşa vom înţelege cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei († 1867): Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii."
Părintele Arhim. Timotei Aioanei,
Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor
şi mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti
(fragment extras din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi Pr. Constantin Prodan, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010)
miercuri, 8 mai 2013
O mărturie minunată despre Părintele Paisie
"L-am intalnit şi eu pe Părintele Paisie Olaru în pelerinajele făcute la Mânăstirea Sihăstria şi Schitul Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in special cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călăuză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.
În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre in limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.
În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
- Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevarat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar gasi altceva de facut.
Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemulţumit de întamplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov - Ciceu - Oneşti - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cat mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.
Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.
L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.
M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am incercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am facut cel putin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Raspunsul a fost de fiecare dată "nu".
Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:
- De ce nu?
Cu voce adâncă, mi-a raspuns:
- Nu pot pentru că sunt orb.
Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.
M-am gândit: "Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o, Doamne, ucenicului Tău iubit?! - dar, nu-i treaba mea". Ma gândeam: "mai bine mort, decât orb".
M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpăţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: "Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă." Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă:
- Ştii unde este cel mai rău loc?
Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:
- Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.
Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.
Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:
"De ce m-o fi respingand Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu."
Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:
- Ce cauţi tu, la mine, un om simplu şi prost cum sunt - adresându-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi să te spovedeşti şi să discuti cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?
În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, timpul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins, din nou, de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.
Insist, din nou, să mă primească...
- Stiţi, Părinte sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spovedesc.
Îmi raspunde:
- Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu ca ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău... pe ocolite, dar nu pot ...
şi apoi mi se pare că deviază discuţia spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască." Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.
Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul spunându-mi:
- Eu sunt un mare ticălos, încăpăţânat şi tare mândru.
Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărat să renunţ. Un gând mi-a spus: "Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă."
N-am terminat bine gândul acesta, că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
- Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.
M-a luat de mână, m-a dus in chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnările mele.
Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de ganduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rau. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună - de fapt, să ma întrebe de păcatele personale - mi-am zis: "Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu."
La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, dar când, după aproape 45 de minute, îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult...
Cu un glas întristat îmi spune:
- Tătucuţă, dar de ce te mai îndoieşti şi acum ?!
Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţanat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocainţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.
Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape înca trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălaşluiau în el, îmi spune:
- La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.
Îi raspund:
- Părinte, mi-aţi spus totul ... Nu mai am nimic de spus ...
Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi imi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecaruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fiecare amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, comparativ cu imensitatea copleşitoare a atator informaţii ce mi le-a oferit Părintele.
Culmea surprizei a fost cand a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezentată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.
În momentul când a început să facă rugăciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăsurau îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfasurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.
Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare."
Protosinghel Constantin Chirilă
de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi
(fragment extras din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 153-157, Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)
În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre in limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.
În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
- Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevarat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar gasi altceva de facut.
Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemulţumit de întamplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov - Ciceu - Oneşti - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cat mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.
Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.
L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.
M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am incercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am facut cel putin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Raspunsul a fost de fiecare dată "nu".
Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:
- De ce nu?
Cu voce adâncă, mi-a raspuns:
- Nu pot pentru că sunt orb.
Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.
M-am gândit: "Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o, Doamne, ucenicului Tău iubit?! - dar, nu-i treaba mea". Ma gândeam: "mai bine mort, decât orb".
M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpăţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: "Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă." Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă:
- Ştii unde este cel mai rău loc?
Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:
- Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.
Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.
Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:
"De ce m-o fi respingand Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu."
Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:
- Ce cauţi tu, la mine, un om simplu şi prost cum sunt - adresându-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi să te spovedeşti şi să discuti cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?
În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, timpul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins, din nou, de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.
Insist, din nou, să mă primească...
- Stiţi, Părinte sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spovedesc.
Îmi raspunde:
- Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu ca ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău... pe ocolite, dar nu pot ...
şi apoi mi se pare că deviază discuţia spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască." Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.
Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul spunându-mi:
- Eu sunt un mare ticălos, încăpăţânat şi tare mândru.
Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărat să renunţ. Un gând mi-a spus: "Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă."
N-am terminat bine gândul acesta, că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
- Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.
M-a luat de mână, m-a dus in chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnările mele.
Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de ganduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rau. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună - de fapt, să ma întrebe de păcatele personale - mi-am zis: "Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu."
La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, dar când, după aproape 45 de minute, îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult...
Cu un glas întristat îmi spune:
- Tătucuţă, dar de ce te mai îndoieşti şi acum ?!
Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţanat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocainţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.
Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape înca trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălaşluiau în el, îmi spune:
- La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.
Îi raspund:
- Părinte, mi-aţi spus totul ... Nu mai am nimic de spus ...
Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi imi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecaruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fiecare amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, comparativ cu imensitatea copleşitoare a atator informaţii ce mi le-a oferit Părintele.
Culmea surprizei a fost cand a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezentată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.
În momentul când a început să facă rugăciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăsurau îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfasurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.
Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare."
Protosinghel Constantin Chirilă
de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi
(fragment extras din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 153-157, Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)
miercuri, 3 aprilie 2013
Chipul Părintelui Paisie în pictura
bisericii Mânăstirii Pângăraţi (jud. Neamţ)
Alături de Părintele Paisie au fost pictaţi şi alţi doi părinţi ai Sihăstriei: Părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie Bălan.
Imaginea a fost decupată dintr-o fotografie preluată de pe situl Mânăstirii Pângaraţi (meniul Fotografii - albumul "Biserica Mânăstirii Pângărați - interior"):
http://www.manastireapangarati.ro/album/biserica-manastirii-pangarati-interior
(Mânăstirea Pângăraţi se află la aprox. 13 km de Bicaz, în judeţul Neamţ)
luni, 1 aprilie 2013
Lupte neştiute
Motto: De vei vedea preot beat, căzut în şanţ,
du-te şi-i săruta mâna şi îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu !
(Părintele Cleopa)
Odată l-au întrebat ucenicii pe Părintele Paisie de ce după spovedanie iese la lucru în grădină, iar bătrânul le-a răspuns:
- Mă duc în grădină şi lucrez ca să uit de marile păcate pe care le aud la spovedanie.
Căci are obicei diavolul să aducă mereu în mintea duhovnicilor păcatele auzite la spovedanie, mai ales cele trupeşti, pentru a le face ispită.
Apoi lucrez mai mult singur ca să mă pot ruga cu rugăciunea minţii şi să mă întăresc sufleteşte. Altfel nu putem rezista în faţa oamenilor şi cuvântul nostru şi rugăciunea nu au putere să schimbe sufletele şi viaţa credincioşilor.
(din cartea "Părintele Paisie duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. , reeditată Ed. Doxologia, 2010)
du-te şi-i săruta mâna şi îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu !
(Părintele Cleopa)
Odată l-au întrebat ucenicii pe Părintele Paisie de ce după spovedanie iese la lucru în grădină, iar bătrânul le-a răspuns:
- Mă duc în grădină şi lucrez ca să uit de marile păcate pe care le aud la spovedanie.
Căci are obicei diavolul să aducă mereu în mintea duhovnicilor păcatele auzite la spovedanie, mai ales cele trupeşti, pentru a le face ispită.
Apoi lucrez mai mult singur ca să mă pot ruga cu rugăciunea minţii şi să mă întăresc sufleteşte. Altfel nu putem rezista în faţa oamenilor şi cuvântul nostru şi rugăciunea nu au putere să schimbe sufletele şi viaţa credincioşilor.
(din cartea "Părintele Paisie duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. , reeditată Ed. Doxologia, 2010)
marți, 19 februarie 2013
Încă o mărturie
"Renumitul pictor bisericesc I.C. din Iaşi ne-a povestit următoarele:
Pe când aveam vârsta de 16 ani, eram elev la liceul de pictură. Auzind de viaţa deosebită a Părintelui Paisie Olaru, m-am hotărât să merg şi eu la sfinţia sa.
Cu o noapte înainte de a merge la Părintele Paisie, fusesem la Mânăstirea Neamţ şi, dintr-o pornire interioară, pictasem o icoană reprezentând Sfânta Treime.
A doua zi am ajuns la chilia Părintelui Paisie şi l-am rugat (să mă spovedească şi) să-mi citească şi mie nişte rugăciuni. Părintele mi-a pus epitrahilul pe cap şi a spus mai multe rugăciuni.
După citirea rugăciunilor, eu i-am arătat bucuros icoana zicând: «Ia uitaţi-vă, părinte, ce icoană am pictat!» Eu nu ştiam atunci că nu vede şi că spusese rugăciunile pe de rost. Atunci Părintele Paisie a întins uşor mâna spre icoană, a atins-o şi îndată şi-a tras înapoi mâna, ca şi cum ar fi fost ars şi a zis: «Asta e o icoană cu Sfânta Treime!» Apoi a adăugat: »Să te duci la Părintele V. (părintele pictor Vartolomeu Florea de la Sihăstria) căci aici va începe drumul tău în viaţă.»
Şi cuvintele Părintelui Paisie s-au împlinit întocmai, iar pictorul îl cinsteşte pe părintele ca pe un adevărat sfânt."
NB: Întâmplarea este povestită, mai în amănunt, şi de pictorul Constantin Ichim însuşi în aceeaşi carte din care face parte şi acest fragment (la pagina 288).
(din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi Pr. Constantin Prodan, pag. 321, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010)
Pe când aveam vârsta de 16 ani, eram elev la liceul de pictură. Auzind de viaţa deosebită a Părintelui Paisie Olaru, m-am hotărât să merg şi eu la sfinţia sa.
Cu o noapte înainte de a merge la Părintele Paisie, fusesem la Mânăstirea Neamţ şi, dintr-o pornire interioară, pictasem o icoană reprezentând Sfânta Treime.
A doua zi am ajuns la chilia Părintelui Paisie şi l-am rugat (să mă spovedească şi) să-mi citească şi mie nişte rugăciuni. Părintele mi-a pus epitrahilul pe cap şi a spus mai multe rugăciuni.
După citirea rugăciunilor, eu i-am arătat bucuros icoana zicând: «Ia uitaţi-vă, părinte, ce icoană am pictat!» Eu nu ştiam atunci că nu vede şi că spusese rugăciunile pe de rost. Atunci Părintele Paisie a întins uşor mâna spre icoană, a atins-o şi îndată şi-a tras înapoi mâna, ca şi cum ar fi fost ars şi a zis: «Asta e o icoană cu Sfânta Treime!» Apoi a adăugat: »Să te duci la Părintele V. (părintele pictor Vartolomeu Florea de la Sihăstria) căci aici va începe drumul tău în viaţă.»
Şi cuvintele Părintelui Paisie s-au împlinit întocmai, iar pictorul îl cinsteşte pe părintele ca pe un adevărat sfânt."
NB: Întâmplarea este povestită, mai în amănunt, şi de pictorul Constantin Ichim însuşi în aceeaşi carte din care face parte şi acest fragment (la pagina 288).
(din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi Pr. Constantin Prodan, pag. 321, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)